**
Urme încimentate lăsăm.
Ți-i ofer ca-n prima zi
A plimbării noastre diurne
În parcul copacilor vremelnici
Ce ne privesc dansul sufletelor.
Suntem de-a pururi tineri…
***
Te aștept la răsăritul
Primului vis primăvăratic
În care tânăru-ți chip ne privește
Trecerea noastră mută
Pe ghimpii de narciși
Dar mobila era blestemată
Atunci cand ne-am măsurat destinele…
***
În brațe eu te ridic
Tu vii în caleașca luxoasă
Pentru a ne iubi în taină
Orgasmul cosmic acoperând
Glasul de sticlă al morților prematuri
Ce țipă cu voce tomnatică
Cântecul de narciși în B minor.
Suntem veșnicii îndrăgostiți…
***
Valsând îți întrevăd
Chipu-ți matur de lut
Sub narciși înfloriți
Cuvintele se pierd
Spre bolta morganei poezii
Maturi noi ne-am iubit…
***
Te astept și-n seara asta
Zărindu-ți chipul de bătrână
Venind adusă în sicriu
La ultima noastră întalnire materială
Pentru regăsire.
Iar oameni noi am fost…
***
Acum suntem doar noi!
A venit clipa trecerii
Spre lumea luminii
Ce barcă ne va fi
Sub câmpul înflorit
Dar nu mai sunt narcișii…
Cristian BODNĂRESCU pare (si este rocker) dar mai este si poet. Iata ce ne-a trimis:
<>una dintre perlele capodoperelor poetului Cristian Bodnărescu, în care accederea duhului ființei umane apare ca ideal suprem de complinire cu forțele inegalabile ale Universului prin sărutul imaterial al Celestității identificat cu binecuvântarea mântuirii dragostei în sacralizare, precum o inaugurare sublimă a comuniunii spirituale într-un ultim sacrificiu terestru premergător visului de dobândire a veșniciei prin depășirea limitelor spațiale și temporale pământene în clipa desprinderii spiritului(CER) de trecătorul său adăpost, trupul(LUME/PĂMÂNT) intermediat de pogorârea LUMINII DIVINE, aceasta fiind concepția filosofală reiterată într-o modalitate aparte, unică, specială, de predilectă originalitate, în veșmânt semantic prodigios datorită mirajului inspiratelor concepte și sintagme pline de misterul sacrificiului celui mai înălțător sentiment uman exponențial, care se supune rânduielilor înaltelor sfere, inoculând ideea concentrării substanței existenței ethosului care prin eternizare atinge perfecțiunea, ceea ce învederează meritul jertfei ce incumba coincidenta cu finalitatea – sanctificarea!
In mod deosebit agreez semnalarea in incheierea poemului a ultimei vointe a muritorului indragostit, care vine ca o incununare a expozeului din strofele anterioare prin care inamoratul isi argumenteaza ultima dorinta, speranta:
„[…]Acum suntem doar noi!
A venit clipa trecerii
Spre lumea luminii
Ce barcă ne va fi
Sub câmpul înflorit
Dar nu mai sunt narcișii…”